În literatura, florile devin simboluri pentru stări sufletești.
Folosirea alegorică a florilor este infinită: ele fac parte dintre atributele primăverii, aurorei, tinereţii, virtuţii. Floarea conţine promisiunea unei noi vieţi, taina frumosului dăruit lumii. Ea este asociată unor stări de armonie şi de fericire lumească. Vechiul obicei de a amplasa morminte în grădini sau de a le planta cu flori a fost asociat simbolisticii grădinii Paradisului, dar şi efemerităţii tuturor frumuseţilor pămînteşti, care pot fi eterne doar în grădinile Cerului. O tulpină uscată pe care cresc flori este simbolul speranţei.
În credinţele româneşti, drumul spre rai e presărat cu flori, care au rolul de a domoli dorul de viaţă; motivul apare şi în basmul “Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte"; după ce prinţul trece peste hotarele Scorpiei, ajunge la "un cîmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră și cu un miros dulce, de te îmbăta". Și iadul își are floarea sa — macul. El crește în fața porţilor infernale, evocînd patimile prin culoarea sa. În balada populară “Toma Alimoş", florile ce urmau să fie plantate pe mormântul haiducului amintesc de bocetele în care viaţa omului este comparată cu viaţa scurtă a florilor.
Florile de tei din poezia lui Eminescu, care se vor cerne pe capetele celor doi îndrăgostiţi, reprezintă o imagine vizuală, tactilă, olfactivă,
trecută într-un timp nelimitat "Flori de tei deasupra noastră / or să cadă rînduri-rînduri" (“ Dorinţa"). În contextul poeziei "Criticilor mei” de acelaşi autor, motivul îşi are originea în filozofia budistă, unde se consideră că fiecare om este o matrice, un posibil viitor Buddha, însă transfiguraţia este dificilă şi extrem de rară. Toţi oamenii sunt "flori” prin natura lor, însă puţini sunt capabili să se remarce prin valoare, să rodească: "Multe flori sunt, dar puţine / Rod în lume vor să poarte / Toate bat la poarta vieţii, / Dar se scutur multe moarte". În poezia “Crăiasa din poveşti" de M. Eminescu florile, văzute ca nişte fiinţe omeneşti, gătesc noaptea într-o somptuoasă haină străvezie din pînză de păianjen, împodobită cu nestemate de rouă pentru un minunat bal al stelelor:"S-adun flori în şezătoare / De păianjen tort să rumpă, /Şi anină-n haina nopţii / Boabe mari de piatră scumpă". În poemul “Călin", fata de crai este împodobită cu florile albastre ale nemuririi "Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă, / Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă".
"Florile de plumb" din poezia “Plumb” de G. Bacovia sugerează viaţa apăsătoare sau chiar aparența frumuseții.
În “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de L. Blaga, se evidențiază motivul corolei — simbol al armoniei universale, al miracolului de contemplat al lumii. Concretizarea simbolică a diversităţii tainelor apare în versul "în flori, în ochi, pe buze ori morminte" — simboluri ale transcendenţei terestre: "florile"— taină a frumosului dăruit vederii; "mormintele"—peceţi ale misterului morţii, retragere în nepătruns; "ochii" şi "buzele" susţin coprespondenţa celor două lumi ale omului, cea interioară şi cea exterioară.
În poezia “Flori de mucegai" de Tudor Arghezi, motivul aminteşte de “Les fleurs du mal” (“Florile răului") ale lui Baudelaire, susţinând ideea că frumosul poate "creşte" şi din urît, aşa cum florile cresc deasupra mucegaiului.
Vasile Voiculescu , în poezia "Cerească floare" identifică poezia cu floarea cerească "Cerească floare, albă, strălucită, / Cu blînd miros de rai, e Poezia."
Pentru Novalis, floarea este simbolul dragostei şi armoniei; ea se identifică cu simbolismul copilăriei şi, într-un fel, cu starea edenică. Floarea albastră are la Novalis semnificaţia mistică a iubirii pierdute, a dorului de dragoste, a visului trecut în curgerea vremii. Floarea albastră din poezia cu acelaşi titlu de M. Eminescu simbolizează seninul, infinitul limpede, orizontul absolut. Spre deosebire de Novalis şi Leopardi, Eminescu atribuie simbolului conotaţii noi, sugerînd incompatibilitatea dintre floare şi albastru, dintre diafanitatea alcătuirii umane perisabile, atît de fragilă, şi aspiraţia ei spre infinit — conjugare de esenţe ce nu se pot despărţi, cum nu poţi rupe floarea de culoarea ei, şi care produc însuşi miracolul frumuseţii. Floarea albastră e simbolul condiţiei umane aflate sub semnul contrariilor: floarea ia culoarea cerului albastru, dar moare. Lamentația din ultima strofă "Floare-albastră! floare-albastră! / Totuşi este trist în lume!" din poezia cu acelaşi titlu de M. Eminescu este, de fapt, întoarcerea spre sinele imutabil, care produce nefericirea, iar elegiacul "floare albastră" exprimă oboseala cosmică a celui căzut din ideal în real, intensitatea trăirii unei tristeţi dilatate cosmic, căci nici geniul solitar, nici făptura “florală" nu-şi găsesc împlinirea.
Folosirea alegorică a florilor este infinită: ele fac parte dintre atributele primăverii, aurorei, tinereţii, virtuţii. Floarea conţine promisiunea unei noi vieţi, taina frumosului dăruit lumii. Ea este asociată unor stări de armonie şi de fericire lumească. Vechiul obicei de a amplasa morminte în grădini sau de a le planta cu flori a fost asociat simbolisticii grădinii Paradisului, dar şi efemerităţii tuturor frumuseţilor pămînteşti, care pot fi eterne doar în grădinile Cerului. O tulpină uscată pe care cresc flori este simbolul speranţei.
În credinţele româneşti, drumul spre rai e presărat cu flori, care au rolul de a domoli dorul de viaţă; motivul apare şi în basmul “Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte"; după ce prinţul trece peste hotarele Scorpiei, ajunge la "un cîmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră și cu un miros dulce, de te îmbăta". Și iadul își are floarea sa — macul. El crește în fața porţilor infernale, evocînd patimile prin culoarea sa. În balada populară “Toma Alimoş", florile ce urmau să fie plantate pe mormântul haiducului amintesc de bocetele în care viaţa omului este comparată cu viaţa scurtă a florilor.
Florile de tei din poezia lui Eminescu, care se vor cerne pe capetele celor doi îndrăgostiţi, reprezintă o imagine vizuală, tactilă, olfactivă,
trecută într-un timp nelimitat "Flori de tei deasupra noastră / or să cadă rînduri-rînduri" (“ Dorinţa"). În contextul poeziei "Criticilor mei” de acelaşi autor, motivul îşi are originea în filozofia budistă, unde se consideră că fiecare om este o matrice, un posibil viitor Buddha, însă transfiguraţia este dificilă şi extrem de rară. Toţi oamenii sunt "flori” prin natura lor, însă puţini sunt capabili să se remarce prin valoare, să rodească: "Multe flori sunt, dar puţine / Rod în lume vor să poarte / Toate bat la poarta vieţii, / Dar se scutur multe moarte". În poezia “Crăiasa din poveşti" de M. Eminescu florile, văzute ca nişte fiinţe omeneşti, gătesc noaptea într-o somptuoasă haină străvezie din pînză de păianjen, împodobită cu nestemate de rouă pentru un minunat bal al stelelor:"S-adun flori în şezătoare / De păianjen tort să rumpă, /Şi anină-n haina nopţii / Boabe mari de piatră scumpă". În poemul “Călin", fata de crai este împodobită cu florile albastre ale nemuririi "Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă, / Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă".
"Florile de plumb" din poezia “Plumb” de G. Bacovia sugerează viaţa apăsătoare sau chiar aparența frumuseții.
În “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de L. Blaga, se evidențiază motivul corolei — simbol al armoniei universale, al miracolului de contemplat al lumii. Concretizarea simbolică a diversităţii tainelor apare în versul "în flori, în ochi, pe buze ori morminte" — simboluri ale transcendenţei terestre: "florile"— taină a frumosului dăruit vederii; "mormintele"—peceţi ale misterului morţii, retragere în nepătruns; "ochii" şi "buzele" susţin coprespondenţa celor două lumi ale omului, cea interioară şi cea exterioară.
În poezia “Flori de mucegai" de Tudor Arghezi, motivul aminteşte de “Les fleurs du mal” (“Florile răului") ale lui Baudelaire, susţinând ideea că frumosul poate "creşte" şi din urît, aşa cum florile cresc deasupra mucegaiului.
Vasile Voiculescu , în poezia "Cerească floare" identifică poezia cu floarea cerească "Cerească floare, albă, strălucită, / Cu blînd miros de rai, e Poezia."
Pentru Novalis, floarea este simbolul dragostei şi armoniei; ea se identifică cu simbolismul copilăriei şi, într-un fel, cu starea edenică. Floarea albastră are la Novalis semnificaţia mistică a iubirii pierdute, a dorului de dragoste, a visului trecut în curgerea vremii. Floarea albastră din poezia cu acelaşi titlu de M. Eminescu simbolizează seninul, infinitul limpede, orizontul absolut. Spre deosebire de Novalis şi Leopardi, Eminescu atribuie simbolului conotaţii noi, sugerînd incompatibilitatea dintre floare şi albastru, dintre diafanitatea alcătuirii umane perisabile, atît de fragilă, şi aspiraţia ei spre infinit — conjugare de esenţe ce nu se pot despărţi, cum nu poţi rupe floarea de culoarea ei, şi care produc însuşi miracolul frumuseţii. Floarea albastră e simbolul condiţiei umane aflate sub semnul contrariilor: floarea ia culoarea cerului albastru, dar moare. Lamentația din ultima strofă "Floare-albastră! floare-albastră! / Totuşi este trist în lume!" din poezia cu acelaşi titlu de M. Eminescu este, de fapt, întoarcerea spre sinele imutabil, care produce nefericirea, iar elegiacul "floare albastră" exprimă oboseala cosmică a celui căzut din ideal în real, intensitatea trăirii unei tristeţi dilatate cosmic, căci nici geniul solitar, nici făptura “florală" nu-şi găsesc împlinirea.