Flori, frumoase flori - Emil Isac
Flori, frumoase flori, nevinovate flori, înfloriți și veștejiți de-atîtea ori, Flori, gingașe flori. În voi înfloresc dureri și fericiri, Uitări și amintiri : Garoafe, crini, viorele, trandafiri. În voi crește credința și glasul vost' senin Adoarme pe cel ce se zbate în chin, Parfumul vostru : al veșniciei dulce vin. În voi se duce solie de iubire, Mireasa va trimite îndepărtatului mire, Copiii voi îi faceți de lacrimi să se mire. Încununați și morții cu dulcea voastră față ; O, cine v-a dat vița, o, cine v-a dat viața ? — Voi, flacările roșii, în noapte, -n vînt, în ceață ? Flori nevinovate și frumoase flori, A voastră milă o cerșesc de-atîtea ori Când de la mine pleacă suferința-n zori. O, duceți-mă într-o noapte pe drumul vost' de taină, O, dați sufletului meu curata voastră haină. Să cresc și eu la țărmul lacului vieții, ca alba floare Ce strapunsă de-o raza de lună moare. Si copilul meu să mă regăsească, să mă sărute și la sân să mă strângă. Și fără să știe de ce, să-nceapă să plîngă. Flori de mac - Lucian Blaga
În frunza de cucută amară îmi fluier bucuriile-şi-o neînţeleasă teamă de moarte mă pătrunde, cum vă privesc pe malul mării de secară, flori de mac. Aş vrea să vă cuprind, că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi îmi par urzite din spuma roşie a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară. Aş vrea să vă culeg în braţe feciorelnicul avant, dar vi-e atât de fragedă podoabă, că nu-ndrăznesc, o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng. Şi-as vrea să vă strivesc, că sunteţi roşii, roşii cum nu au putut să fie pe pământ decât aprinşii, mari stropi de sânge ce-au căzut pe stânci şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus, când s-a-ngrozit de moarte. Cea mai frumoasă dintre flori - Marian Malciu
Eram îndrăgostit de crini în frageda-mi copilărie, mă îmbătam cu-al lor parfum, izvor de bucurie! Apoi am îndrăgit laleaua cu roşul ei catifelat, această cupă delicată ce-adeseori m-a fermecat. Curând şi dantelata roză m-a cucerit cu-a sa fineţe Şi-adeseori m-a inspirat în poezii la tinereţe, Iar drăgălaşa lăcrămioară, ce primăverii îi dă glas, m-a cucerit prin strălucire şi am iubit-o ceas de ceas. Tu eşti izvor de puritate şi plină eşti de gingăşie, regină eşti în alba noapte şi dulce ca o iasomie. Ai trup de dalie semeaţă , pe sâni miros de busuioc, obrajii roşii ca bujorul şi ochii umezi de noroc. Când vocea ta şoptit mă cheamă şi buzele m-ating uşor, adie vântul peste nuferi s-aud chemarea ta de dor |
Floare-albastră - Mihai Eminescu
- Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieţii mele. În zadar râuri în soare Grămădeşti-n a ta gândire Şi câmpiile asire Şi întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare - Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n-am zis nimica. - Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lângă balta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubeşti. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie - Ş-apoi cine treabă are! Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Şi sosind l-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime: Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? Înc-o gură - şi dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! . . . . . . . . . . . . . . Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume! |